Indicatoarele rutiere din Regatul Unit (și implicit a dependențelor coroanei Britanice și a teritorilor Britanice de peste mări) sunt reglementate conform "Reglementărilor privind semnalizarea rutieră și instrucțiuni generale" (în ; prescurtat în TSRGD) pe teritoriul Marii Britanii; cea mai recentă versiune a TSRGD este în vigoare începând cu 22 iunie 2016. Regatul Unit este semnatar al Convenției de la Viena privind indicatoarele și semnalele rutiere.
Printre trăsăturile care definesc indicatoarele rutiere din Regatul Unit se enumeră folosirea unităților de măsură imperiale (mile în loc de kilometri spre exemplu), folosirea limbii galeze în Țara Galilor și a limbii scoțiene în anumite zone în Scoția.
Istorie
Primele decenii
Înaintea indicatoarelor rutiere, așa cum sunt cunoscute în zilele noastre, au existat bornele (milestones) de piatră construite de Imperiul Roman, unele dintre ele încă existând și în prezent, iar în secolul 18, odată cu apariția trăsurilor trase de cai și a primelor drumuri cu taxă (turnpike), au apărut și indicatoarele de tip "fingerpost", care erau montate pe un stâlp și cu mai multe "brațe" care arătau direcțiile spre diverse destinații.
În anii 1880, diverse organizații ale bicicliștilor, printre care Cyclists' Touring Club (CTC), National Cyclists' Union (NCU) și Scottish Cyclists' Union (SCU) au început să-și monteze indicatoare de avertizare din propria inițiativă, făcute din fontă; premisa de atunci fiind faptul că mulți cicliști nu cunoșteau rețeaua rutieră, astfel nefiind familiarizați cu pericolele drumurilor și neputând evita posibile accidente datorită aceste lipsă de cunoștințe, dar și a vitezei ridicate cu care mergeau. În 1888, guvernul Britanic a transferat dreptul de proprietate și responsabilitatea drumurilor asupra autorităților locale, care își finanțau activitatea pentru repararea drumurilor din impozite locale în loc de taxe de drum. Acest lucru s-a făcut la cererea repetată acestor organizații ale bicicliștilor. Ulterior, aceste autorități locale au continuat montarea indicatoarelor rutiere, pe atunci semi-standardizate, la sfârșitul secolului 19.
Odată cu apariția automobilului și reglementarea lor în Regatul Unit, au apărut și primele indicatoare menite lor: în 1896, înainte ca automobilul să devină o categorie separată de vehicule în Imperiul Britanic, automobilele cu o greutate sub 3 tone (fără încărcătură) erau definite ca "vagoane" și puteau să circule pe drumurile publice cu o viteză maximă de 12 mile pe oră (20 km/h), lucru ce a dus Asociația Automobilului (The Automobile Association; prescurtat în AA) să-și monteze proprile indicatoare rutiere de direcție și de avertizare pe o scară mai largă. În 1903, automobilele au devenit oficial o categorie de vehicule nouă, având dreptul de a circula cu o viteză maximă de 20 mph (32 km/h), sau 10 mph (16 km/h) în localități în cazul în care existau ordine din partea autorităților locale; în primul an aceste prevederi se aplicau doar vehiculelor de 2 tone fără încărcătură, dar în anul următor, aceste prevederi au fost extinse, crescând limita greutății la 5 tone, respectiv 6 tone și jumătate pentru vehiculele cu remorcă, ducând la începuturile transportului comercial de mărfuri și călători pe drumurile britanice. Odată cu apariția oficială a autovehiculelor, au apărut și primele 4 tipuri de indicatoare rutiere:
Indicatoarele de limitare a vitezei, în locuri unde autoritățile au impus o limită de viteză pentru autovehicule; erau formate dintr-un inel alb, iar sub el apărea o placă care indica limita de viteză. Indicatoarele de avertizare, montate pentru a permite șoferilor să reacționeze din timp pericolelor ce se aflau înaintea lor; erau formate dintr-un triunghi roșu. Indicatoarele de interzicere, formate dintr-un disc roșu. Indicatoarele în formă de romb, care avertizau asupra limitelor de greutate la poduri, printre altele.
În perioada interbelică, numărul mașinilor și a altor autovehicule (camioane, autobuze, etc) au crescut, lucru ce a dus la revizuirea standardelor pentru indicatoare rutiere, prima dată în 1921 (ca urmare a unei circulare realizată de inginerul Sir Henry Maybury), 1930 și 1934. Aceste măsuri au extins numărul indicatoarelor care apăreau pe șosele, și au dus la diverse îmbunătățiri (spre exemplu, indicatoarele de avertizare erau obligate să vină cu un indicator suplimentar specificând ce pericol se afla în față). Printre aparițiile noi se numără indicatoarele pentru locuri de parcare (un P alb într-un cerc albastru), pentru trecerile la nivel cu calea ferată fără bariere, pentru intersecții, dar și indicatoare luminoase pentru treceri pietonale, care au apărut la inițiativa Ministrului Transporturilor, Leslie Hore-Belisha, a căror nume le poartă până și în zilele noastre (Belisha beacons). Tot în 1934 a fost introdus și examenul auto (însă doar pentru șoferii noi, la acel moment), limite de viteză obligatorii în localități și treceri pentru pietoni.
În timpul celul de-al Doilea Război Mondial, sub amenințarea unei potențiale invazii din partea Germaniei Naziste, guvernul Britanic a ordonat demontarea indicatoarelor rutiere și a semnelor din gări, pentru a îngreuna eforturile dușmanului, însă invazia nu a mai avut loc iar după război, măsurile de austeritate rămase în vigoare până la începutul aniilor 1950 au împins asociațile de automobiliști să înlocuiască indicatoarele demontate (care în mare parte au fost topite pentru a ajuta efortului de război), indicatoarele noi adesea neconformându-se standardelor existente.
Istoria recentă În epoca postbelică, numărul automobilelor personale s-a aflat în continuă creștere, lucru ce a dus la apariția unor schimbări semnificative, printre carea introducerea marcajelor de tip "zebră" în 1951 (oficial în 1954), a primului set oficial de indicatoare, semnale și marcaje rutiere în 1957 (TSRGD) și a primeri treceri la nivel cu semnale luminoase și (semi)bariere automate în 1960. Însă de departe cele mai mari schimbări au avut loc în trei etape, datorită Comitetului Anderson (1957-1962), Comitetului Worboys (1963-1965) și a Reglementărilor de la Guildford (1994), în contextul în care indicatoarele rutiere britanice erau foarte diferite de cele din Europa Continentală la începutul aniilor 1960.
Comitetul Anderson
În 1957, cu un an înaintea inaugării primului tronson de autostradă din Regatul Unit, guvernul a stabilit un comitet condus de Sir Colin Anderson pentru a stabili un standard pentru indicatoarele rutiere de autostradă, ce trebuiau să fie citite cu ușurință de la viteze mari. Printre deciziile comitetului Anderson, publicate în 1962 (moment în care rețeaua de autostrăzi din Regatul Unit avea în jur de 243 km de autostradă dată în exploatare traficului), se enumără:
Folosirea unei culoare de fond bleumarin, cu text alb, pentru a asigura citirea lejeră în toate condițiile, și pentru a informa șoferii că aceștia se află pe o categorie diferită de drumuri, reprezentată printr-o pictogramă nouă. Iluminarea indicatoarelor pe timp de noapte se folosesc cu proiectoare care direcționează lumina în sus, deoarece cu lumina proiectată în jos, iluminatul devine neregulat. Reducerea numărului de localități prezente pe indicatoarele de direcție, deoarece un număr mare de destinații distrage prea mult atenția șoferilor și crește dimensiunea indicatoarelor. Presemnalizarea ieșirilor de pe autostradă, fie la noduri rutiere cu drumuri naționale (Categoriile A și B), fie asupra spațiilor de servicii, fie la nodurile cu alte autostrăzi. Semnalizarea șantierelor sau a altor blocaje pe autostradă prin intermediul unor indicatoare cu o culoare de fond roșu și pictograme și/sau text alb. Introducerea unui font nou, care era lizibil, care era ușor de citit de la distanțe ridicate (și anume, fontul Motorway).
Constatările raportului comitetului Anderson nu au fost implementate în întregime (pictograma propusă de membrii raportului nu a fost inclusă spre exemplu, nici numerotarea drumurilor Europeane în indicatoarele de autostradă, iar indicatoarele roșii au încetat să fie folosite începând cu anii 1970), dar o mare parte din recomandările raportului Anderson au fost incluse. Indicatoarele rutiere au fost realizate de o echipă condusă de Jock Kinneir (1917-1974) și Margaret Calvert (n. 1936), care și-au continuat munca pe parcursul aniilor 1960.
Comitetul Worboys În 1961, graficianul Herbert Spencer a publicat două articole care arătau lipsurile indicatoarelor rutiere Britanice față de cele din restul Europei, lucru ce a dus la înființarea unui nou comitet, condus de Sir Walter Worboys. Munca acestui comitet a constat în proiectarea unui nou tip de indicatoare rutiere, care erau mai coerente, mai lizibile și mai consistente față de cele de până atunci, care erau construite de producători diverși, pentru autorități local diverse, folosind tehnici, simboluri și fonturi diferite (în pofida existenței unui standard de jure), aproape neschimbate din 1904. Cel mai important aspect a fost alinierea indicatoarelor noi de cele definite în tratativele internaționale ale epocii (cel mai recent fiind Convenția Rutieră de la Geneva din 1949, la care Marea Britanie nu a făcut parte), și implicit la indicatoarele rutiere din restul Europei.
Printre defectele indicatoarelor vechi (cele în folosință la momentul înființării comitetului) se numărau: Lizibilitatea slabă la viteze crescute, deoarece indicatoarele erau prea mici, fiind proiectate pentru autovehiculele care circulau cu viteze reduse cu mai bine de jumătate de secol în urmă Lipsa unui aspect integrat și simplu Indicatoarele mai importante nu se distingeau ușor de cele mai puțin importante de la distanțe mari Lipsa vizibilități pe timpul nopții, deși s-au încercat implementarea unor măsuri în privința asta (cum ar fi montarea unor becuri reflectorizante, identice marcajelor de tip "ochi de pisică") Diferențele față de indicatoarele rutiere din restul Europei erau foarte mari, fiind înțelese pe deplin doar de cei care foloseau limba Engleză în mod fluent Erau adesea prea înalte, mai ales în zonele rurale Erau amplasate prost în legătură cu intersecțile pe care trebuiau să le reprezinte Lipsa unei continuități cu privire la numele localităților de pe indicatoarele de direcție
Așadar, comitetul Worboys a propus introducerea unor indicatoare simple, identice cu cele din restul Europei, care în majoritatea cazurilor foloseau pictograme, erau mai consistente și astfel mai uniforme. Printre îmbunătățiri se enumără: Amplasarea indicatoarelor de "cedează trecerea" sau "stop" la intersecții cu drumuri cu prioritate Îmbunătățirea tehnicilor de iluminare pe timpul nopții, mulțumită vopselei reflectorizante Creșterea textului de pe indicatoare și sistarea folosirii doar literor mari Uniformitatea indicatoarelor rutiere conform sarcinilor lor (indicatoarele de avertizare au rămas triunghiulare dar acum pictogramele se află în interiorul triunghiului; introducerea indicatoarelor de obligativitate cu pictograme albe pe un cerc albastru) Folosirea unui sistem de culori specifice pentru anumite destinații (text alb pe fond verde pentru șosele și destinații extraurbane din categoriile A și B, text negru pe fond alb pentru destinații intraurbane și drumuri mai puțin importante) Introducerea unui alt font nou, menit utilizării generale (și anume, fontul Transport)
Raportul comitetului Worboys a fost publicat în iulie 1963, iar principiile enumerate în acest raport au fost folosite pentru redactarea unui nou TSRGD, care a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1965, aliniind indicatoarele Britanice de cele Europene și deschizând un nou capitol în istoria traficului rutier din Regatul Unit. De a lungul anilor a rămas în mare parte neschimbat, deși au avut loc modificări care au înlocuit anumite indicatoare cu altele mai noi.
Reglementările de la Guildford