miniatura|427x427px|Băile Maria de Padilla, Alcázarul din Sevilla, Sevilla, Spania Arhitectura renascentistă spaniolă a apărut la sfârșitul secolului al XV-lea, odată cu pătrunderea idealurilor renascentiste în Spania, îmbinându-se cu formele gotice existente. Înrădăcinat în umanismul renascentist și într-un interes reînnoit pentru arhitectura clasică, stilul s-a distins printr-o sinteză între elemente gotice și renascentiste italiene. Acest stil a evoluat în etape specifice spațiului spaniol, remarcabile atât prin ornamentele bogate, cât și prin minimalismul sobru. Perioada a cunoscut contribuții importante datorită patronajului familiilor nobiliare, în special al Casei Mendoza, și arhitecților, precum Lorenzo Vázquez de Segovia, ale cărui lucrări, inclusiv cele din Valladolid, au îmbinat motive toscano-romane cu forme gotice.

În regiunile nordice s-au extins influențele italiene, în timp ce stilurile (sau școlile) arhitecturale locale combinau modelele franceze, flamande și lombarde formând ornamente bogate, vizibile în repere precum fațada Universității din Salamanca. Tot în această perioadă a apărut stilul distinctiv plateresc, caracterizat prin decoruri ce imitau tehnicile argintarilor. Între timp, integrarea metodelor decorative islamice în structurile gotice a dat naștere stilului maur, prezent în mod special în regiunile Andaluzia, Aragón și Castilia.

În timpul domniei lui Filip al II-lea al Spaniei (r. 1556–1589), influența Renașterii s-a răspândit în Spania, fiind sprijinită de tratatele unor arhitecți celebri, printre care: Vitruvius, Leon Battista Alberti, Sebastiano Serlio, Andrea Palladio, Giacomo Barozzi da Vignola și Diego de Sagredo. Astfel, arhitectura renascentistă spaniolă s-a definit printr-o fuziune eclectică de influențe locale importate, care au creat o identitate arhitecturală puternică în întreaga Peninsulă Iberică.

Rezumat istoric (cca. 1500–1600) Între anii 1500 și 1600, Spania a trecut printr-o tranziție arhitecturală de la stilul gotic la cel renascentist. Stilul renascentist spaniol a fost caracterizat prin două faze distincte: o primă etapă caracterizată printr-o ornamentație bogată, iar a doua, definită printr-un limbaj arhitectural minimalist și auster. În ciuda unui consens general privind aceste faze, terminologia folosită nu a fost consecventă, întrucât arhitectura renascentistă spaniolă nu urmează un singur stil omogen și nici o evoluție liniară. Dimpotrivă, ea se distinge printr-o mare varietate de stiluri. Stilul cuprinde un amestec de influențe, cu elemente atât din stilul gotic, cât și din cel plateresc, influențe care continuă să se manifeste pe parcursul secolului al XVI-lea.

Caracteristici

Stilul Mudejar Între secolele XII-lea și XVI-lea, stilul Mudejar a înflorit, în special în regiunile Castilia, Aragon și Andaluzia. Derivat din termenul mudajjan, care înseamnă „domesticit” sau „subjugat”, Mudejar desemnează un stil artistic apărut într-un context demografic și cultural specific, caracteristic perioadei Reconquistei. Acest stil este considerat o sinteză între elemente romanice, baroce, gotice și renascentiste. Acest lucru s-a observat în conservarea aspectelor regăsite în arta islamică, după ce conducătorii creștini au recucerit fostele teritorii controlate de musulmani în Spania. Stilul mudéjar utilizează forme și tehnici arabe, influențate de arhitectura ecleziastică creștină, evoluând în timp de la mudéjarul romanic la cel gotic. Până la mijlocul secolului al XIII-lea, Mudejarul gotic îmbina planuri inspirate din arhitectura gotică cu motive decorative islamice, vizibile în clădiri precum Sinagoga Santa María la Blanca, Sinagoga El Tránsito și Biserica San Tomé. Aceste motive decorative au fost adoptate de episcopi și de nobilimea creștină, fiind integrate atât în arhitectura palatelor, cât și în tezaurul bisericesc, marcând o fuziune simbolică și funcțională a tradițiilor culturale creștine și islamice.

În Aragón, elementele mudejare decorau atât interiorul, cât și exteriorul edificiilor, așa cum se observă în Catedrala Mântuitorului din Zaragoza, La Seo, remarcabilă în special pentru turnurile sale poligonale. În Andaluzia, trăsăturile mudéjar erau vizibile mai ales în tavanele casetate și bolțile claustrale așezate pe arcade triunghiulare. Aceste detalii reflectau nu doar ingeniozitate arhitecturală, ci și complexitatea contextului social al epocii, marcat de practici culturale, inclusiv tradițiile matrimoniale, vestimentație și activitățile economice cotidiene, care au continuat să lege comunitățile chiar și în contextul schimbărilor politice. Această sinteză arhitecturală a dus la formarea unui stil spaniol durabil, menținând integrarea continuă a designului islamic în contexte non-musulmane și unitatea socială, în ciuda schimbărilor teritoriale.

Influența italiană La sfârșitul secolului al XV-lea, arhitectura proto-renascentistă din Spania a început să reflecte tot mai mult influențele italiene, în special datorită patronajului familiei Mendoza. Arhitectul Lorenzo Vázquez de Segovia, aflat în serviciul cardinalului Pedro González de Mendoza, a realizat lucrări precum Colegiul Santa Cruz (1486–1494) și Palacio Medinaceli (cca. 1492–1495). Printre proiectele sale ulterioare se numără Palatul lui Antonio de Mendoza din Guadalajara (înainte de 1507), Mănăstirea San Antonio de Mondéjar (1489–1509) și prima fază a Castelului La Calahorra din Granada (început în 1492). Toate aceste clădiri ilustrează utilizarea suporturilor de claustru (sau coloane compozite), care îmbină proporții gotice cu pilaștri de inspirație pseudo-clasici.

În aceeași perioadă, în nordul Peninsulei Iberice s-a conturat așa-numita școală Alcarreña, caracterizată printr-un stil decorativ distinctiv ce îmbina influențe franceze și flamande cu ornamentația lombardă. Abordarea arhitecților acestui stil privilegiau impactul vizual al ansamblurilor, adesea în detrimentul acurateței și preciziei stricte. Exemple reprezentative ale stilului Alcarreña includ portalul Santa Engarcia din Saragossa (cca. 1512–1515) realizat de Gil de Morlanes, precum și Casa Desplá și Casa Gralla din Barcelona de Felipe Vigarny, Francisco de Colonia și Hanequín de Cuéllar. Fațada Universității din Salamanca (1519–1525) continuă această tendință decorativă, integrând elemente în structuri gotice, precum portalurile-retablu și „fachadas-tapiz” (fațade-covor), considerate moderne în contextul goticului târziu spaniol. stanga|miniatura|Palatul Infantado din Guadalajara, Spaniastanga|miniatura| Palatul Partal din Alhambra, Granada, Spania În anii 1520, în ciuda influenței persistentă a stilului gotic, în Spania a început să se afirme o nouă abordare inspirată din arhitectura italiană. Aceasta introducea atât în fațade, cât și în spațiile interioare utilizarea sistematică a ordinelor clasice, nemaifolosite până atunci în arhitectura spaniolă. Astfel, o nouă abordare decorativă a fost introdusă, bazată pe elemente arhitecturale italiene, în locul ornamentației plateresce tradiționale. Interioarele palatelor au adoptat stiluri italiene, prin folosirea bolților, stucaturii și fresceleor. Un exemplu important este Palacio del Infantado din Guadalajara, Spania. În această perioadă, a început să apară o nouă generație de arhitecți, precum Diego de Siloé, care călătorise în Italia și revenise cu o cunoaștere directă a arhitecturii romane și napolitane de la începutul secolului al XVI-lea.. Diego de Siloé a îmbinat elementele structurilor centralizate, cupolelir și modelelor longitudinale. În același timp, Pedro Machuca, care studiase în Italia sub îndrumarea lui Rafael, s-a întors în Spania în anul 1520 și a proiectat Palatul lui Carol al V-lea din Alhambra, Granada. Construcția, începută în 1533, urmărea introducerea unui palat de tip roman, în contextul arhitectural Spaniol.

Perspectiva geometrică miniatura|Boltă în cruce în Biserica La Asunción din Almansa, Spania În stilul renascentist spaniol, relația dintre geometrie și arhitectură a devenit un principiu fundamental al raționamentului arhitectural. În secolul al XVI-lea, tehnicile de proiectare și construcție au trecut prin transformări importante. Utilizarea perspectivei geometrice a integrat elemente precum tavanele casetate și bolțile cu arhipelag, astfel devenind partea vizuală a arhitecturii. Atât inovațiile străine, cât și cele locale au dus la dezvoltarea tehnicilor, precum bolțile cu tambur și cele semicirculare. Aceste evoluții încurajat transcrierea manuscriselor arhitecturale ce consemnau principiile matematice, tectonice și tehnice, folosite de arhitecții Renașterii spaniole.

Stilul Isabelin stanga|miniatura|259x259px|Artesonado din Monasterio de San Juan De Los Reyes din Toledo, Spania În timpul Renașterii spaniole, arhitectura a fost un mijloc de exprimare a puterii politice, mai ales prin intermediul palatelor regale. Stilurile de curte influențau funcția și designul arhitecturii. De exemplu, stilul curții monarhilor Ferdinand și Isabella îmbina motive heraldice, cu elemente arhitecturale islamice din regiunile recent recucerite. Juan Guas ( c. 1430–1496), arhitect important al reginei Isabella I a Castiliei , era cunoscut pentru abilitatea sa de a îmbina tradiții și tehnici arhitecturale din diferite culturi ale Peninsulei Iberice, într-un stil cunoscut drept Mudejar (vezi secțiunea de mai sus). Acest stil poate fi observat în Mănăstirea San Juan de los Reyes din Toledo, Spania. Una dintre tehnicile folosite de Juan Guas a fost artesonado, un termen care desemnează plafoane din lemn cu modele geometrice complexe, rezultate din îmbinarea tehnicilor nord-africane cu tradițiile constructive spaniole. Această tehnică a continuat să fie utilizată în secolele XV și XVI.

Plateresc stanga|miniatura|392x392px|Catedrala Sfânta Maria din Burgos, Burgos.

Etimologie Originea termenului plateresc rămâne necunoscută, deși a apărut în vocabularul Renașterii spaniole timpurii pentru a descrie ornamentația arhitecturală minuțioasă, asemănătoare lucrărilor de argintărie și care a caracterizat stilul arhitectural al acestei perioade. Inițial, termenul se referea doar la ornamentație, dar ulterior a fost aplicat întregilor fațade. Stilul a fost utilizat și pe clădiri construite în perioada dominației musulmane, precum și în combinație cu argint, piatră și fildeș. Termenul este atribuit pentru prima dată lui Cristóbal de Villalón în 1539, care în panegiricul său Comparacíon, compară ornamentația Catedralei gotice din León cu lucrările rafinate ale argintarilor, pe care îi descrie ca „arhitecți miniaturali”, fără a folosi cuvintele spaniole specifice: platero (argintar) și plateresco (plateresc), datorită asemănărilor dintre standardele arhitecturale și perfecțiunea expertizei în ambele meșteșuguri. În Madrid, acești meșteri erau cunoscuți sub denumirea de „plateros deyeso ”, sau argintari din ipsos. Termenul apare și în comedia lui Lope de Vega, Sembrar en buena tierra, ceea ce a accentuat confuzia privind definiția exactă a stilului. stanga|miniatura|295x295px|Capitel de pilastru în Santo Sepulcro, Colegiata de Osuna.

Stil