Scheletizarea este starea unui organism mort după ce a trecut prin procesul de descompunere.The Australian Museum. (2018). Decomposition-Body Changes. Retrieved from: https://australianmuseum.net.au/about/history/exhibitions/death-the-last-taboo/decomposition-body-changes/ Scheletizarea se referă la etapa finală a descompunerii, în timpul căreia ultimele vestigii ale țesuturilor moi ale unui cadavru s-au descompus sau s-au uscat până în punctul în care scheletul este expus. Până la sfârșitul procesului de scheletizare, toate țesuturile moi vor fi fost eliminate, lăsând în urmă doar oase dezarticulate.

Cronologie

Într-o climă temperată, este nevoie de obicei de o perioadă cuprinsă între trei săptămâni și câțiva ani pentru ca un corp să se descompună complet într-un schelet, în funcție de factori precum temperatura, umiditatea, prezența insectelor și scufundarea într-un precum apa. În climatele tropicale, scheletizarea poate avea loc în câteva săptămâni, în timp ce în zonele de tundră, procesul poate dura ani de zile sau poate să nu apară niciodată dacă temperaturile de îngheț persistă. Procesele naturale de îmbălsămare din turbării sau deșerturile de sare pot întârzia procesul pe termen nelimitat, ducând uneori la mumificare naturală.

Rata de scheletizare și starea actuală a unui cadavru pot fi utilizate pentru a determina momentul decesului. Scheletizarea are loc mult mai rapid dacă animalele necrofage consumă carnea cadavrului. Un stol mare de vulturi poate reduce un cadavru uman la un schelet în câteva ore. După scheletizare, dacă animalele nu distrug sau nu îndepărtează oasele, acizii din multe soluri fertile au nevoie de aproximativ 20 de ani pentru a dizolva complet scheletul mamiferelor de talie medie și mare, cum sunt oamenii, fără a lăsa nicio urmă a organismului. În solul sau nisipul cu pH neutru, scheletul poate persista sute de ani înainte de a se dezintegra. Alternativ, în special în solurile foarte fine, uscate, sărate, anoxice sau ușor alcaline, oasele pot suferi un proces de fosilizare, transformându-se în minerale care pot persista pe termen nelimitat.

Proceduri de clasificare a semnificației scheletice

Înainte de a analiza rămășițele scheletice, este esențial ca acestea să fie categorisite pentru disciplina respectivă în vederea investigațiilor ulterioare. Cercetătorii trebuie să determine semnificația rămășițelor. Există proceduri cheie: mai întâi, materialele străine care nu sunt oase sau dinți trebuie eliminate. Ulterior, cercetătorii trebuie să identifice oasele umane. Acestea vor fi examinate pentru semnificația lor în scopuri de investigație medico-legală. În afara contextului medico-legal, rămășițele pot fi clasificate ca material educațional, anatomic sau arheologic (rămășițe de cimitir din timpuri preistorice sau istorice).

Distingerea oaselor umane de cele non-umane

Pentru a evita interpretarea eronată a materialelor care nu sunt oase, se folosesc metode specifice. Microscopul poate fi utilizat pentru a verifica absența granulației specifice suprafeței osoase. Microscopia electronică de baleiaj și spectroscopia de raze X sunt utilizate pentru a examina compoziția chimică. Rezultatele sunt comparate cu baza de date a bibliotecii spectrale a FBI. Materialele non-osoase sunt detectate ușor deoarece nu au același raport calciu-fosfor ca oasele.

Când materialul este identificat ca fiind os, se determină dacă aparține unui om sau unui animal. Antropologii judiciari examinează variațiile scheletice și maturitatea oaselor. Fragmentele mici de oase umane pot fi uneori confundate cu oasele mamiferelor mari. Metodele microscopice ajută la distingerea acestora pe baza structurii osteonului primar (plexiform sau fibrolamelar). Testul radioimunologic pentru proteine este o metodă biomoleculară utilizată pentru identificarea certă a oaselor umane.

Evaluarea semnificației medico-legale Antropologii trebuie să se asigure că rămășițele îndeplinesc criterii contextuale pentru a avea semnificație judiciară. Îmbrăcămintea trebuie să fie contemporană, să lipsească artefactele funerare vechi, iar corpul să fie îngropat într-o postură nefirească. Prospețimea osului și intervalul post-mortem sunt cruciale pentru a distinge rămășițele contemporane de cele arheologice. Locul înhumării și caracteristicile fizice sunt, de asemenea, luate în considerare.

Evaluarea semnificației arheologice Dacă rămășițele nu au semnificație medico-legală, se examinează semnificația arheologică. Aceasta este determinată de contextul înmormântării și prezența artefactelor însoțitoare.

Indicații Informațiile de mai jos pot fi derivate din analiza scheletelor.

Sexul

Bazinul tinde să prezinte caracteristici de dimorfism sexual, putând fi utilizat pentru a deduce sexul scheletului. Femelele tind să aibă o crestătură sciatică mai mare. Unghiul subpubian la femei tinde să fie sub formă de "U", în timp ce la bărbați are formă de "V".

Pelvisul feminin este de obicei mai lat decât cel masculin. O explicație este că un pelvis îngust este mai eficient pentru mișcarea bipedă (alergătorii de elită având oase pelviene mai înguste), dar un pelvis îngust îngreunează nașterea. Astfel, selecția naturală a favorizat la femei un echilibru între locomoție și reproducere sigură.

Dacă bazinul lipsește, se examinează dimensiunea și rezistența oaselor, deși nutriția din timpul vieții poate influența aceste rezultate, făcând analiza mai puțin definitivă.

Traumatisme Traumatismul reprezintă leziunea produsă pe țesutul viu, cauzată de o forță externă. Analiza acestora oferă indicii despre circumstanțele morții și variabilele socio-culturale. Se disting trei etape: traumatisme ante-mortem, peri-mortem și post-mortem. Traumatismele post-mortem care apar după etapa de descompunere arată diferența dintre daunele provocate pe oase uscate față de cele cu țesut.

Vârsta Estimarea vârstei scheletice este prezentată sub formă de intervale, deoarece vârsta cronologică nu corespunde întotdeauna cu cea biologică. Genetica, sănătatea și factorii de mediu influențează vârsta scheletului. Se utilizează centri de osificare și fuziunea epifizelor pentru a determina maturizarea.

Conservarea Scheletele trebuie gestionate cu grijă pentru a-și păstra starea originală în scopuri educaționale, arheologice sau judiciare. Colecțiile mici sunt de obicei organizate pe categorii: vârstă, etnie sau sex. Oasele trebuie etichetate atent, evitând substanțele chimice care pot altera precizia investigațiilor viitoare.

Etică și integritate Factorii sociali și culturali afectează principiul obiectivității necesar în investigarea unui cadavru. Există o dilemă etică atunci când antropologii judiciari trebuie să se adapteze contextului cultural în care lucrează, fiind în același timp obligați să mențină standardele de obiectivitate în analiza scheletică.

Note

Categorie:Procese biochimice Categorie:Moarte