În proiectarea grădinilor, grădina persană sau grădina iraniană (în ) este un stil de grădină amenajată care a apărut în Imperiul Achemenid. Nouă grădini istorice, toate din Iran, au fost înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO drept grădini persane din 2011.

Concept și etimologie miniatura|O diagramă schematică a unei grădini persane. Observați structura cvadripartită cu element acvatic central, apeductele de legătură și copacii din jur, precum și amplasarea palatului. Din vremea Imperiului Ahemenid, ideea unui paradis pământesc s-a răspândit în literatura persană și, ca exemplu, în alte culturi, atât în grădinile elenistice ale Imperiului Seleucid, cât și în grădinile din timpul dinastiei ptolemeice din Alexandria.

Cuvântul avestan , în persana veche sau *paridaiza- în limba meză „înconjurat de ziduri” (adică o grădină înconjurată de ziduri), a fost împrumutat în elamită () și akkadiană, iar mai târziu în . A fost tradus în latină drept și de acolo a intrat în limbile europene, de exemplu, în franceză , în germană și paradise în engleză. În Imperiul Achemenid, termenul este folosit și pentru șantiere funcționale și se traducea prin „plantații”; aceste situri conțineau nu numai livezi și plantații pomicole, ci uneori presupuneau și recoltarea și exploatarea bitumului. Același cuvânt era folosit pentru a descrie obiceiul elamit de a crea o dumbravă sacră sau o husa în jurul unui mormânt regal care era locul de cult pentru un rege decedat.

După cum artă denumirea, grădinile de acest fel ar fi fost închise. Grădinile asigurau un loc pentru relaxare protejată, atât spirituală, cât și de agrement, și reprezentau un rai pământesc. Cuvântul iranian comun pentru „spațiu închis” era *pari-daiza- (în avestă ). Acest termen a fost adoptat pentru a descrie grădina Edenului, un Paradis pe pământPersians: Masters of Empire, p 62, .

Construcția grădinii poate fi formală (cu accent pe structură) sau informală (cu accent pe natură), urmând câteva reguli simple de design. Acest fapt permite utilizarea maximă a grădinii atât din punct de vedere funcțional, cât și emoțional.

Istorie stanga|miniatura|Grădinile din afara Palatului lui Darius I al Persiei din Persepolis Grădinile persane ar putea să-și aibă originea încă din anul 4000 î.Hr., dar este clar că această tradiție a început odată cu dinastia achemenidă în jurul secolului al VI-lea î.Hr. Ceramica decorată din vremea aceea prezintă planul în cruce tipic grădinii persane. Schița Pasargadelor, construită în jurul anului 500 î.Hr., este vizibil și astăzi. Iranienii clasici erau văzuți de greci drept „marii grădinari” ai Antichității; Cyrus al II-lea (cunoscut și sub numele de Cyrus cel Tânăr) i-ar fi spus comandantului spartan Lysander că obișnuia să grădinărească zilnic când nu era în campanie și că el însuși amenajase parcul din Sardes, pe care îl numea „paradisul” său (o corupere greacă a cuvântului persan vechi pentru grădină).

În timpul suzeranității Imperiului Sasanid, sub influența zoroastrismului, folosirea apei în artă a devenit din ce în ce mai esențială. Această tendință s-a manifestat în proiectarea grădinilor, cu un accent deosebit pe fântâni și iazuri în grădini.

În perioadele omeiadă și abasidă, aspectul estetic al grădinii a crescut în importanță, utilitatea nemaifiind pe primul loc. În această perioadă, regulile estetice care formeaza grădina au crescut în importanță. Un exemplu în acest sens este chahār bāgh (), o formă de grădină care încearcă să imite noțiunea abrahamică de Grădină a Edenului, cu patru râuri și patru sectoare care reprezintă lumea. Designul se extinde uneori cu o axă mai mult decât axa transversală și poate prezenta canale de apă care traversează fiecare dintre cele patru grădini și se conectează la o piscină centrală.Sub dinastia Abbasidă (secolul al VIII-lea d.Hr.), acest tip de grădină a devenit o parte integrală a arhitecturii reprezentative.Grădina persană este o grădină peisagistică, proiectată individual și creată în mod intenționat ca un spațiu integrat în contextul estetic și spiritual al mediului său cultural, politic și social trecut și contemporan. Caracteristicile distinctive ale acestor grădini formale sunt un plan geometric care urmează principii geometrice și vizuale, implementat în natură prin canale de apă și bazine care împart spațiul închis în zone bine definite, un principiu care a devenit cunoscut sub numele de Chahar Bagh (patru grădini), sisteme de alimentare cu apă cu canale, bazine, fântâni și cascade, pavilioane, axe centrale proeminente cu panoramă și o plantație cu o varietate de copaci, ierburi și flori alese cu atenție. Cuvântul iranian vechi pentru astfel de grădini „pari-daizi” exprimă noțiunea de paradis pământesc care le este inerentă. Ca atare, ele sunt o metaforă pentru ordinea divină și unificarea și protejarea celor care fac bine. Omoloagele lor de pe pământ îndeplinesc o funcție similară. Aceste principii sunt aduse la perfecțiune în grădinile împăratului ca „bun grădinar”.În ciuda unei standardizări formale, grădinile peisagistice reflectă, de asemenea, diversitatea și dezvoltarea, legate de funcție, caracteristici regionale și cronologice, precum și de preferințele, ambițiile și cerințele tehnologice și de cunoștințele personale. Grădinile persane sunt multifuncționale: ele nu servesc doar pentru contemplare și destindere, ci sunt și o reprezentare și o manifestare a puterii. Proiectarea și implementarea unei grădini demonstrează ocuparea terenului, găzduirea de audiențe și celebrarea victoriilor sau căsătoriilor în aceste grădini semnalează superioritate sau legături sociale și politice. Începând cu secolele al XII-lea și al XIII-lea, mormintele membrilor familiei regale sau ale personalităților importante au fost amplasate în astfel de grădini formale, oferind credincioșilor șansa de a beneficia de spiritualitatea unei persoane cinstite și de atmosfera specifică a grădinii.Invazia Persiei de către mongoli în secolul al XIII-lea a dus la o nouă accentuare a structurilor extrem de ornate din grădină. Exemple în acest sens includ și crizantemele. Mongolii au dus apoi o tradiție persană a grădinilor în alte părți ale imperiului lor (în special în India). miniatura|Bagh-e Babur din Kabul, Afganistan Împăratul Mughal Babur a introdus grădina persană în India, încercând să imite atmosfera răcoroasă și revigorantă a țării sale din Valea Ferghana prin construirea de grădini în stil persan, precum cele din alte orașe timuride precum Samarkand și Herat. Babur a fost un grădinar plin de râvnă care a proiectat și supravegheat personal cel puțin zece grădini în capitala sa, Kabul, în Afganistanul modern, cum ar fi Bagh-e Babur, unde a imprimat farmecul rodiilor, cireșelor și portocalilor pe care îi plantase. Deși imperiul său s-a extins curând până în centrul-nord al Indiei, el detesta căldura sufocantă și stagnantă și mediul tern al câmpiilor fierbinți și prăfuite ale Indiei; iar de aceea, a fost înmormântat la Bagh-e Babur, în Kabul, de către văduva sa, în 1544.

Aram Bagh din Agra a fost prima dintre numeroasele grădini persane pe care acesta le-a creat chiar în India. Grădinile Mughal au patru cerințe de bază, simbolizând patru elemente alegorice esențiale pentru viața de dincolo: umbră, fructe, parfum și apă curgătoare. Acest model a fost folosit pentru a construi multe grădini persane pe tot subcontinentul indian, precum Grădinile Shalimar din Lahore, Shalimar Bagh și Nishat Bagh din Kashmir și grădinile Taj Mahal. Grădinile Taj Mahal întruchipează conceptul persan de grădină paradisiacă ideală și au fost construite cu canale de irigații și canalizări din râul Yamuna. Aceste grădini au fost recent restaurate la frumusețea anterioară, după decenii de poluare de către autoritățile indiene, care au tăiat vegetația fructiferă și umbroasă din grădinăPersians: Masters of Empire, p 62, Fakour M., Achaemenid Gardens ; CAIS-Online - accessed Jan 15, 2007 . miniatura|Grădina Cheshme Belghais este un exemplu de design modern de grădină persană. Dinastia safavidă (secolele al XVII-lea si al XVIII-lea) a construit și dezvoltat amenajări grandioase și epice care au depășit simpla extindere a unui palat și au devenit o parte integrantă estetică și funcțională a acestuia. În secolele următoare, designul grădinilor europene a început să influențeze Persia, în special designurile Franței și, în al doilea rând, cele ale Rusiei și Regatului Unit. Influențele occidentale au dus la schimbări în utilizarea apei și a speciilor folosite în straturile de plante.

Formele și stilul tradițional sunt încă aplicate în grădinile iraniene moderne. Ele apar și în situri istorice, muzee și sunt fixate pe casele oamenilor mai înstăriți.

Elemente ale grădinii persane stanga|miniatura|Pavilionul și grădina Chehel Sotoun din Isfahan Lumina solară și efectele sale au fost un factor important în designul structural al grădinilor persane. Texturile și formele au fost alese special de arhitecți pentru a scoate lumina in evidențăPersians: Masters of Empire, p 62, .

Căldura uscată din Iran face ca umbra să fie importantă în grădini, care ar fi aproape inutilizabile fără ea. Copacii și spalierele servesc în mare parte ca umbră biotică; pavilioanele și zidurile sunt, de asemenea, importante din punct de vedere structural în blocarea soarelui.

Căldura face ca apa să fie importantă, atât în proiectarea, cât și în întreținerea grădinii. Irigarea poate fi necesară și poate fi asigurată printr-un fel de tunel numit qanat, care transportă apa dintr-un acvifer local. Structuri asemănătoare fântânilor se conectează apoi la qanat, permițând extragerea apei. Alternativ, o fântână persană acționată de animale ar trage apa la suprafață. Astfel de sisteme de roți mutau și apa în jurul sistemelor de apă de suprafață, cum ar fi cele în stilul chahar bāgh . Copacii erau adesea plantați într-un șanț numit juy, care împiedica evaporarea apei și permitea apei accesul rapid la rădăcinile copacilor.

Stilul persan încearcă adesea să integreze interiorul cu exteriorul prin conectarea unei grădini înconjurătoare cu o curte interioară. Designerii plasează adesea elemente arhitecturale, cum ar fi tavane boltite, între zonele exterioare și cele interioare pentru a deschide linia de demarcație dintre ele.

Descrieri stanga|miniatura|Grădina Shazdeh este una dintre cele mai mari grădini din provincia Kerman . O descriere timpurie (din prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr.) a unei grădini persane se găsește în Oeconomicus-ul lui Xenofon, în care acesta îl pune pe Socrate să povestească despre vizita generalului spartan Lysander la prințul persan Cyrus cel Tânăr, care îi arată grecului „raiul său din Sardes”. În această poveste, Lysander este „uimit de frumusețea copacilor din interior, toți plantați la intervale egale, de rândurile lungi și drepte de ramuri ondulate, de regularitatea perfectă, de simetria dreptunghiulară a întregului și de numeroasele mirosuri dulci care pluteau în jurul lor în timp ce se plimbau prin parc”Persians: Masters of Empire, p 62, . miniatura|Grădina Fin din Kashan Cele mai vechi descrieri și ilustrații reprezentative ale grădinilor persane provin de la călători care au ajuns în Iran dinspre vest. Printre aceste relatări se numără Ibn Battuta în secolul al XIV-lea, Ruy González de Clavijo în secolul al XV-lea și Engelbert Kaempfer în secolul al XVII-lea. Battuta și Clavijo au făcut doar referiri trecătoare la grădini și nu le-au descris designul, dar Kaempfer a realizat desene atente și le-a transformat în gravuri detaliate după întoarcerea sa în Europa. Acestea prezintă grădini de tip charbagh care prezentau un zid împrejmuitor, bazine dreptunghiulare, o rețea internă de canale, pavilioane de grădină și plantații luxuriante. Există exemple care au supraviețuit ale acestui tip de grădină la Yazd (Dowlatabad) și la Kashan (Grădina Fin). Locația grădinilor ilustrate de Kaempfer în Isfahan poate fi identificată.

Stiluri