miniatura|Benzi distinctive de pilaștri anglo-saxoni pe turnul Bisericii Tuturor Sfinților, Earls Barton din Northamptonshire Arhitectura anglo-saxonă a fost o perioadă din istoria arhitecturii din Anglia de la mijlocul secolului al V-lea până la cucerirea normandă din 1066. Clădirile laice anglo-saxone din Marea Britanie erau în general simple, construite în principal folosind lemnul și cu acoperiș de stuf. Nu s-a păstrat niciun exemplu de astfel de clădire la suprafață, asupra căreia specialiștii să cadă de acord că aparține acestei perioade. Preferând, în general, să nu se stabilească în interiorul vechilor orașe romane, anglo-saxonii au construit orașe mici lângă centrele lor de agricultură, la vadurile râurilor sau amplasate pentru a servi drept porturi. În fiecare oraș, se afla în centru o sală principală, prevăzută cu o vatră centrală.
Există numeroase rămășițe ale arhitecturii bisericești anglo-saxone. Cel puțin cincizeci de biserici sunt de origine anglo-saxonă, cu caracteristici arhitecturale anglo-saxone distinctive, multe altele pretinzând că sunt anglo-saxone, deși în unele cazuri partea anglo-saxonă este parțială și modificată semnificativ. Este adesea imposibil să se facă distincția în mod fiabil între lucrările din secolul al XI-lea de dinainte și de după cucerirea normandă în clădirile unde majoritatea părților sunt adăugiri sau modificări ulterioare. Biserica cu turn rotund și biserica cu navă turn sunt tipuri distinctive anglo-saxone. Toate bisericile care au supraviețuit timpului, cu excepția unei biserici din lemn, sunt construite din piatră sau cărămidă și, în unele cazuri, prezintă dovezi ale reutilizării lucrărilor romane.
Caracterul arhitectural al clădirilor ecleziastice anglo-saxone variază de la arhitectura influențată de celți în perioada timpurie, arhitectura influențată de bazilicile creștine timpurii și, în perioada anglo-saxonă târzie, o arhitectură caracterizată de pilaștri, arcade goale, balustrade și deschideri triunghiulare. În ultimele decenii ale regatelor anglo-saxone, un stil romanic mai general a fost introdus în Anglia de pe continent, ca în cazul adăugirilor construite la Abația Westminster, făcute începând de la 1050, deja influențate de stilul normand. În ultimele decenii, istoricii arhitecturii au devenit mai puțin încrezători că toate caracteristicile „romanice” minore nedocumentate datează după cucerirea normandă. Deși odată comun, timp de câteva decenii a fost incorect să se folosească termenul simplu „saxon” pentru orice lucru anglo-saxon care este construit ulterior perioadei inițiale de colonizare în Marea Britanie.
Case și alte clădiri laice miniatura|Reconstrucția unei săli anglo-saxone din jurul anului 1000 d.Hr. la Wychurst, Kent Clădirile laice anglo-saxone erau în mod normal structuri dreptunghiulare construite din stâlpi, unde stâlpii de lemn erau bătuți în pământ pentru a forma cadrul pereților pe care erau construite acoperișurile de stuf. Doar zece dintre sutele de amplasamente de așezare care au fost excavate în Anglia din această perioadă au dezvăluit structuri domestice din zidărie, iar acestea sunt limitate la câteva contexte destul de specifice. Explicația obișnuită pentru tendința anglo-saxonilor de a construi din lemn este una a inferiorității sau incompetenței tehnologice. Cu toate acestea, acum se acceptă faptul că tehnologia și materialele făceau parte din alegeri conștiente, inseparabile de semnificația lor socială. Le Goff sugerează că perioada anglo-saxonă a fost definită prin utilizarea lemnului, oferind dovezi pentru grija și măiestria pe care anglo-saxonii le-au investit în cultura lor materială din lemn, de la obiecte utilitare până la săli de adunare, precum și pentru atenția acordată copacilor și lemnului în toponimia, literatura și religia anglo-saxonă. Michael Shapland sugerează:
„Clădirile din piatră impuse în Anglia de către romani ar fi fost „uimitoare” și „excepționale”, iar după prăbușirea societății romane în secolul al V-lea a avut loc o revenire pe scară largă la construcțiile din lemn, o „schimbare culturală” care nu poate fi explicată prin recurs la determinismul tehnologic.” Formele de construcție anglo-saxone făceau parte integrantă din această tradiție arhitecturală generală. Lemnul era „materialul de construcție natural al epocii”: însuși cuvântul anglo-saxon pentru „clădire” este „lemn”. Spre deosebire de lumea carolingiană, sălile regale anglo-saxone târzii au continuat să fie din lemn, în stilul lui Yeavering cu secole înainte, chiar dacă regele ar fi putut, în mod clar, să adune resursele necesare pentru a construi din piatră. Preferința lor trebuie să fi fost o alegere conștientă, poate o expresie a „identității germanice profund înrădăcinate” din partea regalității anglo-saxone. miniatura|Reconstrucție anglo-saxonă a unei case la ferma antică Butser, Hampshire, secolele VI-VIII Deși foarte puține dovezi contemporane au supraviețuit, metodele de construcție, inclusiv exemplele clădirilor mai târzii pot fi comparate cu metodele de pe continent. Principalele clădiri rurale erau clădiri cu podea scufundată (Grubenhäuser) sau construite pe stâlpi, deși Helena Hamerow sugerează că această distincție este mai puțin clară. Un exemplu excavat se află la Mucking, în Essex. Pe lângă colibele scufundate, clădirile vernaculare din perioada migrației găsite la Mucking includeau săli mai mari, de până la lungime și lățime, cu intrări în mijlocul ambelor laturi mai lungi.
Chiar și elita avea clădiri simple, cu un foc central și o gaură în acoperiș pentru a lăsa fumul să iasă, iar cele mai mari dintre ele rareori aveau mai mult de un etaj și o cameră. Clădirile variază foarte mult ca dimensiuni, majoritatea fiind pătrate sau dreptunghiulare, deși s-au găsit și câteva case rotunde. Adesea, aceste clădiri au podele adâncite; o groapă adâncă peste care era suspendată o podea din scânduri. Groapa ar fi putut fi folosită pentru depozitare, dar mai probabil era umplută cu paie pentru izolație de iarnă. O variație a modelului podelei adâncite se găsește în orașe, unde „subsolul” poate avea o adâncime de până la 2,7 metri, sugerând o zonă de depozitare sau de lucru sub o podea suspendată. Un alt model comun era structura simplă din stâlpi, cu stâlpi grei fixați direct în pământ, susținând acoperișul. Spațiul dintre stâlpi era umplut cu pământ bătătorit și nuiele sau, ocazional, cu scânduri. Podelele erau în general din pământ bătătorit, deși uneori se foloseau scânduri. Materialele acoperișului variau, stuful fiind cel mai comun, deși se folosea și pământ de gazon inclusiv șindrilă din lemn.
Cel mai remarcabil exemplu arheologic de palat regal se găsește la Yeavering (Northumbria). Excavat de Hope-Taylor, raportul zonei din 1977 ilustrează un set complex de săli din lemn, aliniate axial. Cu toate acestea, John Blair a precizat că, din jurul anului 600 până în jurul anului 900, așezările elitei sunt invizibile din punct de vedere arheologic. De la mijlocul secolului al X-lea încoace, o formă arhitecturală unică apare în zonele de elită Thegnly - Long Range. Cuprinzând o sală combinată cu camere, acestea sunt considerate a reprezenta un set deliberat de simboluri performative ale puterii și statutului, puse în scenă de noua clasă puternică Thegnală. Bintley, Michael DJ, and Michael G. Shapland, eds. Trees and Timber in the Anglo-Saxon World. Oxford University Press, 2013
În secolele al IX-lea și al X-lea, fortificațiile (burhs) au fost construite în jurul orașelor pentru a se apăra împotriva atacurilor vikingilor. Aproape nicio lucrare seculară nu a mai rămas la suprafață, deși Turnul Anglian din York a fost datat în mod controversat în secolul al VII-lea. Dovezi recente deschid posibilitatea ca Turnul Sf. Gheorghe din Oxford să fie o parte supraviețuitoare a apărării din jurul burgului anglo-saxon Oxford. Există o reconstrucție a unei așezări anglo-saxone la West Stow în Suffolk, iar ilustrații contemporane ale clădirilor atât seculare, cât și religioase se găsesc uneori în manuscrise iluminate .
Arhitectura bisericii: context istoric miniatura|Biserica Tuturor Sfinților, Brixworth, Northamptonshire miniatura|Planul bazilican reconstruit al Bisericii Tuturor Sfinților, Brixworth în Northamptonshire Căderea Britaniei romane la începutul secolului al V-lea, potrivit lui Bede, a permis un aflux de invadatori din nordul Germaniei, inclusiv angli și saxoni .
Anglii și saxonii aveau propria religie, dar creștinismul era pe cale să se răspândească. Sfântul Patrick, un romano-britanic, a convertit Irlanda la creștinism, de unde a fost convertită o mare parte din Scoția de Vest, inclusiv o mare parte din Northumbria a fost reconvertită. De asemenea, au fost stabilite legături între comunitățile creștine din Irlanda și cele din Țara Galilor și vestul țării, în zone precum Oratoriul Sfântului Piran, care reprezintă o parte din cea mai veche arhitectură creștină existentă pe continentul britanic. Arhitectura a fost însă inițial influențată de monahismul copt.
Exemple în acest sens pot fi văzute astăzi sub forma structurilor dreptunghiulare din piatră uscată, cu bolți corbelate, cum ar fi cele de la Oratoriul Gallarus, Dingle și Illauntannig, Irlanda. Creștinismul și influența irlandeză au ajuns în Anglia prin intermediul misionarilor. În 635, un centru al creștinismului celtic a fost înființat la Lindisfarne, Northumbria, unde Sfântul Aidan a fondat o mănăstire.
În 597, misiunea lui Augustin din Roma a venit în Anglia pentru a converti anglo-saxonii din sud și a fondat prima catedrală și o mănăstire benedictină la Canterbury. Aceste biserici erau formate dintr-o navă cu camere laterale.
În anul 664, un sinod a avut loc la Whitby, Yorkshire, și au fost reconciliate diferențele dintre practicile celtice și romane din Anglia, în mare parte în favoarea Romei. Biserici mai mari s-au dezvoltat sub formă de bazilici, de exemplu la Biserica Tuturor Sfinților din Brixworth .
Populațiile romano-britanice din Țara Galilor, West Country și Cumbria au experimentat un grad de autonomie față de influența anglo-saxonă, reprezentată de tradiții lingvistice, liturgice și arhitecturale distincte, având multe în comun cu culturile irlandeză și bretonă de peste Marea Celtică și aliindu-se cu invadatorii vikingi. Cu toate acestea, acest lucru a fost treptat estompat de secole de dominație engleză. Clădirile caracteristic circulare, spre deosebire de cele dreptunghiulare, adesea din piatră, precum și din lemn, împreună cu cruci celtice sculptate, fântânile sfinte și re-ocuparea siturilor din epoca fierului și romane, de la cetăți de deal precum Cadbury Castle, la cetăți de promontoriu precum Tintagel, și așezări închise numite Rounds, caracterizează perioada sub-romană occidentală până în secolul al VIII-lea în sud-vestul Angliei și continuă mult mai târziu în Țara Galilor independentă, în orașe post-romane precum Caerleon și Carmarthen.
Invazia daneză (vikingă) a marcat o perioadă de distrugere a multor clădiri din Anglia, inclusiv în 793, cu raidul asupra Lindisfarne. Clădirile, inclusiv catedralele, au fost reconstruite, iar amenințarea conflictului a avut o influență inevitabilă asupra arhitecturii vremii. În timpul și după domnia lui Alfred cel Mare (871–899), orașele (burhs) au fost fortificate. Maluri și șanțuri defensive contemporane pot fi văzute și astăzi ca urmare a acestui fapt. Oxford este un exemplu al unuia dintre aceste orașe fortificate, unde turnul de piatră din secolul al XI-lea al Bisericii Sf. Mihail are o poziție proeminentă lângă fostul amplasament al porții de nord. Construcția turnurilor bisericilor, care au înlocuit narthexul bazilical sau pridvorul vestic, poate fi atribuită acestei perioade târzii a arhitecturii anglo-saxone.
Secolul al VII-lea miniatura|Biserica Escomb, comitatul Durham, cca. 680